La 28 aprilie 1920 a fost proclamată crearea pe teritoriul Republicii Populare Azerbaidjane, căzută jertfă în urma agresiunii militare a Rusiei Sovietice, a Republicii Socialiste Sovietice Azerbaidjană (RSS Azerbaidjană). Ca răspuns la adresarea Comitetului Revoluționar Provizoriu din Azerbaidjan despre încheierea cu RSFSR a unei uniuni bazată pe încredere și recunoaștere reciprocă, prin telegrama din 5 mai, adresată de către V.I.Lenin din numele Sovietului Comisarilor Poporului al RSFSR, guvernului sovietic azer, a fost confirmată recunoașterea RSS Azerbaidjană independentă. Recunoașterea guvernului azerbaidjan, creat cu forța Armatei a XI-ea a Rusiei Sovietice, avea un caracter formal. Reprezentanții Rusiei în RSS Azerbaidjană dirijau nu numai activitatea politică ci și economia, în speță, principala ramură a economiei naționale cum era industria petrolieră. Integrarea RSS Azerbaidjană din componența Republicii Socialiste Federative Sovietice Transcaucaziene în componența URSS, creată la 30 decembrie 1922 la Primul Congres Unional al Sovietelor, semnifica deplina transmitere către centru a drepturilor sale și așa ciuntite. Deși Azerbaidjanul și-a păstrat o serie de atribute de stat, printre acestea numărându-se drapelul, stema, imnul și constituția, statul și-a pierdut în multe domenii statutul său de subiect al dreptului internațional. În același timp, în anii 1920-30, grație muncii eroice a poporului azerbaidjan, industria petrolieră a obținut succese remarcabile, au apărut noi ramuri ale industriei, au fost construite centrale electrice, canale de irigație, a renăscut agricultura. În Azerbaidjan, știința de carte a devenit generală, a fost lărgită considerabil rețeaua de școli medii, spitale și policlinici, instituții de învățământ mediu special și superior, institutelor de cercetări științifice și a așezămintelor de culturalizare. În anii 1940-1950 în Azerbaidjan a început o nouă etapă a creșterii economice și culturale. Însă anii 1960 pot fi caracterizați drept anii declinului din RSS Azerbaidjană. Și numai odată cu venirea la conducerea republicii în 1969 a lui Heydar Aliyev au fost puse bazele perioadei de cotitură în istoria modernă a Azerbaidjanului. Activitatea necontenită a lui Heydar Aliyev ca prim-secretar al CC al PCUS pe problemele elaborării programelor complexe pentru dezvoltarea dinamică a republicii, inegalabilul său spirit de inițiativă și impetuoasa lui energie au devenit un indiciu elocvent al anilor 1970. Anii 1970-1985 au constituit cele mai strălucite pagini ale cronicii făuririi din Azerbaidjan. După amploarea schimbărilor, caracterul reformelor structurale profunde în sfera economică și socială, după ridicarea bunăstării materiale a poporului la un nivel calitativ nou, acești ani ocupă în istoria nouă a Azerbaidjanului un loc foarte important.

Artificiala problemă a Nagorno-Karabahului, lansată începând cu 1987 de către separatiștii armeni s-a transformat într-un nou obstacol în calea dezvoltării republicii. Această problemă a fost percepută din primele zile de către poporul azerbaidjan ca un atentat la integritatea teritorială a republicii, ca o încercare de violare a drepturilor constituționale ale cetățenilor. În pofida afirmațiilor oficiale repetate făcute de către structurile statale la diferite nivele cu privire la inviolabilitatea frontierelor, a fost promovată o politică etapizată, orientată spre scoaterea Regiunii Autonome Nagorno-Karabah din componența Azerbaidjanului. Tragedia din 20 ianuarie, dezlănțuită cu scopul de a frânge credința și voința poporului revoltat, de a umili demnitatea sa națională și de a demonstra puterea mașinăriei militare sovietice, a fost o agresiune militară și o crimă comisă împotriva poporului azer de către regimul comunist totalitar. Pe fundalul evenimentelor petrecute, în calitate de rezultat logic al tendințelor centrifuge, care au avut loc pe teritoriul întregii URSS, în 1991, după 71 de ani, Azerbaidjanul și-a obținut din nou independența.