Discursul Președintelui Republicii Azerbaidjan, Heydar Aliyev la ceremonia republicană, consacrată memoriei șehizilor (căzuți în lupta pentru o cauză dreaptă) 19 ianuarie - 20 ianuarie 2000


scotch egg
scotch egg
scotch egg
scotch egg
scotch egg
scotch egg
temp-thumb
temp-thumb
temp-thumb
temp-thumb
temp-thumb
temp-thumb

Dragi compatrioți! Onorată asistență, doamnelor și domnilor!

Aceste zile sunt zile de jale pentru poporul azer. Noi marcăm a X-ea aniversare de la sângeroasa tragedie din ianuarie. Astăzi, eu mă închin în fața memoriei celor căzuți în acea noapte de groază spre binele Patriei, pentru libertate, pentru independență.

20 ianuarie 1990 e cea mai tragică zi din istoria Azerbaidjanului. Tototadă, în acea noapte, în acea zi, poporul azer a demonstrate întregii lumi eroismul, curajul și spiritual său de sacrificiu. De aceea, în această zi noi întotdeauna suntem in doliu. În același timp noi suntem cuprinși de sentimentul unei mândrii imense pentru faptul, că poporul nostru este un popor eroic, un popor neclintit, un popor statornic.

În istoria poporului azer, mai ales în secolul XX au fost multe evenimente tragice: răfuielile organizate în 1918 de armeni împotriva poporului azer, un genocid. Represiuni și teroare, îndreptate împotriva poporului, națiuniii după instaurarea puterii sovietice în Azerbaidjan.Represiuni în masă contra poporului nostru în anii 1937-1938. Izbucnirea în 1988 a conflictului din Nagorno-Karabah în scopul realizării unei agresiuni militare împotriva Azerbaidjanului și pieirea fiilor noștri.

Totuși, alături de toate acestea, cea mai grea lovitură aplicată poporului azer, cea mai mare agresiune, teroare rămâne să fie tragedia de la 20 ianuarie 1990. Evenimentele tragice enumerate de mine, toate întâmplările tragice despre care eu poate nu-mi aduc acuma aminte, au fost îndreptate împotriva unor persoana separate, grupuri, spre exemplu, genocidul provocat de armeni la 1918, urmăreau scopul să cotropească pământurile azerilor, să-i anihileze pe azeri. Dar evenimentele din ianuarie, tragedia din ianuarie se deosebesc de toate celelalte tragedii, nenorociri prin faptul, că în această noapte, statul sovietic, care a deținut puterea asupra noastră de-a lungul multor ani, puterea sovietică și puterea comunistă azeră au comis o agresiune de anvergură împotriva poporului azer. Adică, agresiunea materializată de către stat, guvern, de către autorități împotriva propriului popor, firește, este cea mai groaznică, cea mai tragică și se diferențiază din punct de vedere politic de celelalte.

Făcând un racurs în istorie, putem afirma că în URSS, din momentul instaurării puterii sovietice și până la evenimentele din ianuarie, autoritățile sovietice, niciodată și nicăieri, n-au comis o asemenea agresiune militară împotriva propriului popor, propriilor cetățeni. Împotriva niciunui popor. N-a fost înfăptuită împotriva niciunei republici, niciunei națiuni. Aceasta a fost săvârșită împotriva noastră, împotriva poporului azer. Aceasta era agresiunea, teroarea nu numai a conducerii URSS, dar și a statului sovietic împreună cu autoritățile azere, care constituiau pe atunci un tot întreg și care intentaseră să strivească, să înfrângă propriul popor.

După cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul URSS a săvârșit agresiuni împotriva unui șir de țări. În 1956 armata sovietică a fost introdusă în Ungaria pentru că poporul maghiar nu agrea ideologia sovietică, el dorea să-și urmeze propriul drum, și pentru a-l abate de la această cale, a-l strivi au fost trimise trupe sovietice și a curs mult sânge. Poporul a suferit pierderi umane. Ideologia sovietica și-a întărit autoritatea acolo.

În 1968 procesele care aveau loc în Cehoslovacia au condus la pericolul ieșirii ei din rândurile țărilor socialiste. Și atunci, guvernul URSS a introdus trupele sale în Cehoslovacia, preîntâmpinând mișcarea de acolo și fortificându-și poziția.

În 1979 URSS a introdus importante unități militare în Afganistan cu scopul de a oferi ajutor forțelor, care doreau instituirea unui guvern pe principiile ideologiei sovietice și de asemenea au fost vărsări de sânge.

De ce eu pomenesc despre toate acestea? Deoarece în toate aceste cazuri, puterea sovietică, statul sovietic au săvârșit agresiuni similare în scopul instaurării, întăririi autorității sale.

Dar poporul azer trăia de mai bine de 70 de ani în componența acestui stat, noi eram cetățenii acestei țări, ne aflam sub conducerea acestor autorități. Înseamnă că poporul nostru trebuia să fie pentru aceste autorități, pentru autoritățile comuniste unul de-al casei. Dar nu era așa și asta era într-un sens anume, rezultatul atitudinii față de poporul azer. Bineînțeles, aceasta era legată de agresiunea Armeniei împotriva Azerbaidjanului, agresiune începută în 1987-1988.

La sfârșitul anului 1987 și începutul lui 1988 autoritățile din Armenia, forțele naționaliste locale au încercat să alipească Nagorno-Karabah la Armenia. Astfel de încercări au avut loc și în trecut. Adică, începând cu anul 1923, după crearea Regiunii Autonome Nagorno-Karabah în componența Azerbaidjanului, în diferite perioade au avut loc încercări de a anexa Regiunea Autonomă Hagorno-Karabah la Armenia. Dar au fost zădărnicite. Și asta datorită faptului că conducerea azeră a fost în stare să-și apere propria republică, și pentru că statul sovietic considera că modificarea structurii statale prezintă pericol. Însă în 1987, e posibil și mai înainte, în Armenia a început să fie pusă problema separării Hagorno-Karabahului de Azerbaidjan și alipirea la Armenia. Apoi a luat naștere o mișcare și aici, a apărut dublul standar, adică o atitudine diferențiată a guvernului sovietic, a conducerii Partidului Comunist față de Azerbaidjan și Armenia.

Bineînțeles, că în acele vremuri statul sovietic era încă foarte puternic și dacă conducătorii URSS ar fi dorit, ar fi putut preîntâmpina acest lucru, și dacă conducătorii Azerbaidjanului ar fi fost fideli propriului popor, Patriei și pământului lor, și dânșii ar fi putut evita aceasta. Însă cei care se aflau la Moscova, n-au dorit să zădărniceasca asta, dimpotrivă, au creat condiții prielnice. Iar conducerea Azerbaidjanului, pur și simplu, asista indiferentă și astfel, în februarie 1988, a avut loc incidentul din Nagorno-Karabah. Mai apoi, în Azerbaidjan a fost schimbată conducerea, chipurile, pentru a soluționa conflictul armeano-azer și în vederea fortificării autoritaților de aici. Însă noua conducere nu numai că a dat dovadă de incapacitate sau incompetență, dar s-a situat pe făgașul trădării. Aceasta trădare - trădarea de către conducerea Azerbaidjanului a poporului său și atitudinea indiferentă a conducătorilor URSS față de Azerbaidjan, eu aș spune că era o atitudine negativă, a transformat incidentul din Nagorno-Karabah în război și Azerbaidjanul s-a pricopsit cu o grea lovitură. Firește, 20 ianuarie a devenit un jalon important al acestei politici, al acestui lanț.

Într-adevăr, poporul nostru s-a ridicat ca să-și apere pământurile sale, propria suveranitate. Cauza principală a acestei mișcări a fost poziția nedreaptă a șefului guvernului sovietic față de Azerbaidjan, precum și faptul că conducătorii Azerbaidjanului n-au luat măsuri pentru apărarea pământurilor sale, națiunii, poporului său. Toate acestea au dus la ridicarea poporului din Azerbaidjan și el și-a demonstrat puterea sa. Poporul a ieșit pe piețe. Poporul a ieșit în stradă.

Pentru a pedepsi tot poporul, pentru a-l înfrânge și a rezolva în acest mod problema Nagorno-Karabahului în favoarea Armeniei, Azerbaidjanului trebuia să i se dea o lovitură, și lovitura aceasta i-a fost aplicată. A avut loc agresiunea militară împotriva Azerbaidjanului. O lovitură fizică i-a fost aplicată Azerbaidjanului. O lovitură politică i-a fost aplicată Azerbaidjanului. O lovitură morală i-a fost aplicată Azerbaidjanului. Vinovați de aceasta erau și conducerea URSS, și conducerea Azerbaidjanului. În documentele făcute publice azi și aici, totul este foarte clar expus.

Reprezentații stimatei noastre intelectualități, care au luat cuvântul la ceremonie, mama șehidului, fiica șehidului, oameni, care au fost mutilați în acea noapte de 20 ianuarie, au vorbit foarte sincer aici. Am să vă spun, că de la începutul acestei întâlniri și până în această clipă, și cred că și Dvs., sunt cuprins de sentimente foarte emoționante, pentru că vizionarea acestei cronici istorice, demonstrarea acestor evenimente îngrozitoare și ideile, cuvintele celor care au intervenit aici, au avut un efect vizibil. De aceea eu sunt foarte tulburat și vorbesc cu emoții. În linii mari, realizarea acestei ceremorii de seară pentru prima dată sub această formă o consider drept o manifestare a nețărmuritei noastre iubiri față de istoria noastră, de națiune, de popor. Le mulțumesc tuturor celor care au pregătit acest eveniment și au luat cuvântul în cadrul lui.

Aceasta are o mare importanță politică, spirituală, o importanță morală.

Pentru că, în primul rând, noi nu trebuie niciodată să uităm și să denaturăm istoria noastră. Istoria este istorie și trebuie scrisă așa cum este ea, transmisă din generație în generație.

S-au scurs zece ani de la tragica noapte de ianuarie. În acești zece ani în Azerbaidjan s-au născut copii. Copii, care azi au 10 ani, ei au venit pe lume în 1990. Mi s-a spus că în acea noapte de ianuarie 135-136 de cetățeni azeri au devenit șehizi, au pierit, mulți au fost răniți. Însă în acea noapte s-au născut peste 500 de copii. Asta înseamnă că poporul trăește, că națiunea trăiește, crește, se dezvoltă și nicio agresiune, nicio teroare, nicio trădare nu vor putea stăvili dezvoltarea poporului nostru.

Totuși, noi suntem martori vii ai acelor zile. Copiii în vârstă de zece ani află despre acestea de la noi. Chiar și tineretul de 20 ani, care avea pe atunci vârsta de zece ani, e posibil să nu fi fost conștient, dar nici nu avea cum să înțeleagă cele întâmplate. De aceea, cu trecerea timpului, noi trebuie să ne aducem aminte atăt de paginile glorioase, paginile de succes din istoria noastră, cât și despre paginile ei tragice, să transmitem aceasta din generație în generație. În legătură cu aceasta, tragedia de la 20 ianuarie precum și eroismul, vitejia și unitatea poporului, care s-au manifestat în acele zile, trebuie să servească drept pildă pentru toți - pentru actuala și pentru viitoarele generații. Toți trebuie să tragă învățăminte din acest eveniment.

Din documentele vizionate aici, din discursurile ținute, din cadrele de film demonstrate devine evident în ce situație grea se afla Azerbaidjanul în noaptea de 19 spre 20 ianuarie și de 20-21 ianuarie. Când în Azerbaidjan, într-un oraș precum Baku apar atâtea unități militare, atăta tehnică blindată, atâtea tancuri, atâția oameni, e clar că nu poate să fie liniște, și Baku, dar și întregul Azerbaidjan se aflau în acele moment într-o totală zăpăceală. Ce a demonstrat analiza acelor zile, făcută azi aici? Ea a demonstrate că poporul a suferit pierderi colosale, dar nu s-a dat înfrânt, n-a îngenuncheat. Iar conducătorii poporului așa și au rămas niște trădători până la sfârșit.

Să admitem, că a încetat din viață ființa iubită a cuiva. Apropiații, rudele, prietenii, colegii de serviciu vin neapărat la înmormântare, la parastas, participă la durere cu întreaga lui familie. În cazul nostru a fost săvârșită o agresiune împotriva poporului azer, poporul nostru a suportat pierderi grele. Națiunea, poporul, unindu-se, își exprimă ura față de inițiatorii acestei tragedii, îi conduce pe șehizi pe ultimul drum. Iar conducătorii Azerbaidjanului stau la o parte, dau bir cu fugiții, se ascund. Numai acest epizod arată adevărata față a fiecăruia.

O grupă de deputați a convocat sesiunea Sovietlui Suprem, învingând obstacole de netrecut, și renumitul poet al Azerbaidjanului, Bahtiar Vagabzade, care pe parcursul vieții sale n-a condus nicio ședință, deoarece scria mereu numai viersuri și dezvolta arta poetică a Azerbaidjanului, adică el nu are experiență în acest domeniu, dar are o inimă temerară, își iubește poporul, n-a rămas indiferent, nu s-a speriat de nimic. Și asta pentru că întotdeauna s-a uitat cu curaj în ochii oamenilor, niciodată n-a trădat pe nimeni.

Exact așa și răposatul Ismail Șihlâ și alți reprezentanți ai intelectualității. Aici au fost arătate cadre. Păcat, că nu s-au păstrat toate. Dar și cele vizionate de noi ne demnonstrează cu prisosință fața adevărată a fiecăruia dintre ei. Cum de a putut să se întâmple ca poetul Bahtiar Vagabzade, scriitorul Ismail Șihlâ și alți reprezentanți ai intelectualității sau grupa de deputați ai Sovietului Suprem să se adune în sala de ședințe și să discute problema, iar conducătorii Azerbaidjanului să se facă nevăzuți, să se ascundă? Prin aceasta ei s-au privat de orice drept de a conduce poporul.

Rezoluțiile și apelurile, adoptate la acea sesiune, - ele au răsunat aici, - poartă un caracter istoric. Noi trebuie sa prețuim la justa lui valoare acest fapt. Eu personal dau acestor documente o astfel de apreciere. Însă peste câteva zile, când acești oameni, care au dat bir cu fugiții și s-au ascuns, au revenit la putere în Azerbaidjan, toate aceste documente au fost date uitării, amânate, totul afost ascuns de ochii poporului. În legătură cu aceasta, astăzi și aici au fost citate fapte concrete, nu este nevoie să le repet.

Așadar, dacă înainte de 20 ianuarie, atât guvernul URSS, cât și autoritățile azere au participat împreună la agresiunea împotriva poporului azer, mai târziu, ambele părți s-au străduit să justifice fapta. La Moscova domnea o astfel de atmosferă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Și în Azerbaidjan unul a șters putina, altul i-a luat locul și astfel, poporul s-a pomenit neglijat, a fost dată uitării și tragedia, totul a fost dat uitării și în consecință s-au făcut încercări de a uita de această chestiune. Trădătorii, oamenii, care au pierdut dreptul de a conduce, și-au plasat din nou interesele personale mai presus de interesele poporului națunii. Toate acestea constituie realitatea istorică.

Dar astăzi noi putem să ne mândrim cu aceea, că poporul nostru, și eu repet o dată în plus acest lucru, a dat dovadă de bărbăție și vitejie.

Este imposibil să privești fără emoții aceste cadre de film, ceremonialul înmormântării șehizilor. Mie mi se pare, că în orice caz, noi toți cunoaștem istoria, că niciodată în Azerbaidjan n-a avut loc un ceremonial de îmormântare atât de numeros și impunător. Merită o înaltă apreciere și activitatea șeihului ul-islam Allahșuchiura Pașazade în acele clipe, - și apelul expediat lui Gorbaciov, și atitudinea față de această chestiune, adică ura față de cei, care au comis această crimă, și organizarea ceremonialului inmormântării. Cum se spune, conducătorii autorităților de toate nivelele din Azerbaidjan au rămas în umbră. Vă dați seama, că nu există mai mare păcat moral, dar poate și trădare spirituală.

Totuși, poporul nu s-a speriat de nimic. Poporul nu s-a speriat, că aceste tancuri îl pot strivi din nou. Pe Piața Azadlâg, pe toate străzile, până-n Parcul Nagornâi, totul era o mare de oameni.

Pe atunci nu mă aflam în Azerbaidjan. Eu imediat am facut cunoscută atitudinea mea. Voi trebuie să știți, ca atunci eu eram bolnav. Fiind bolnav, am fost internat în spital, apoi la un sanatoriu de sub Moscova pentru recuperare. Cu toate acestea, eu am venit cu copiii mei și am luat atitudine. Altceva nu puteam să fac, și astăzi sunt foarte recunoscător acelor cetățeni azeri, acelor personalități care au ales foarte just locul pentru înmormântarea șehizilor și i-au îngropat în Parcul Nagornâi. Și prin aceasta ei și-au exprimat într-o anumită măsură atitudinea față de trădarea recentă.

La 1918 ca urmare a măcelului înfăptuit de armeni, acolo a fost înființat un cimitir, au fost inmormântați oameni. În anii treizeci ai secolului al XX-lea el a fost distrus și s-a organizat Parcul Nagornâi și s-a ridicat un monument lui Kirov. Adevărul istoriei constă în aceea, că trădarea, comisă în acele vremuri împotriva acestor morminte a fost detectată și acuma, aici din nou au fost înmormântați șehizi.

Făcându-mi datoria, eu am depus eforturi încă de la consumarea acestui eveniment - de la 21 ianuarie 1990 și până în această clipă, ma străduiesc și mă voi strădui să-l descoper până la sfârșit. Voi insista ca să fie trași la răspundere vinovații și nimeni nu va scăpa de pedeapsa pentru crima comisă împotriva poporului. Chiar dacă sub aspect fizic ar putea fugi, oricum pentru istorie rămâne un criminal.

În sufletul meu a persistat și dorința de a crea memorialul ”Focul veșnic” pe Șehidlyar hiabanâ (Aleea Șehizilor). Asta a fost tot o datorie a mea ca președinte al Azerbaidjanului. Astăzi eu simt o oarecare consolare, că mi-am îndeplinit această datorie, și într-adevăr, după cum s-a menționat aici, această locațe a devenit locul jurămintelor, fidelității, cel mai onorat loc sacru. Sunt deja câteva zile de când noi vedem, cum oamenii la chemarea propriei inimi vizitează aceste morminte, se poclonesc "Focului veșnic", înaintea mormintelor. Eu sunt sigur că și pe viitor, acesta va rămâne locul jurământului pentru tineretul nostru, locul jurământului de credință poporului său, națiunii sale, plaiului, Patriei. Totodată, loc de jurământ de credință pentru tinerii noștri, care își vor pune pirostriile.

În același timp, tragedia a servit de impuls pentru efectuarea unor importante procese în țara noastră. Azerbaidjanul a căpătat independența statală. Deja al nouălea an poporul azer locuiește în propriul stat independent.

În viața de zi cu zi noi ne confruntăm cu o mulțime de greutăți, de probleme. Pe noi toți ne face să suferim problema ocupației pământurilor noastre de către forțele armate armene și alungării de pe aceste locuri a peste un milion cetățeni de-ai noștri, cazării lor în corturi. Sunt și alte probleme. Dar noi învingem și vom învinge aceste vremuri grele, de restriște. Pământurile ocupate vor fie liberate, cetățenii noșri vor reveni la vetrele lor, suveranitatea Azerbaidjanului va fi asigurată, deoarece astăzi, Azerbaidjanul este un stat independent și nicio țară nu are drept legitim sa dezlănțuie vreo agresiune contra Azerbaidjanului.

Cel mai important monument al memoriei șehizilor noștri e suveranitatea Azerbaidjanului, independentul Azerbaidjan, statul azer de drept, democratic, laic și procesele pozitive care au loc acum în Azerbaidjan. Odihnească-se în pace toți șehizii noștri, nu numai șehizii din 20 ianuarie, dar și feciorii noștri, deveniți șehizi în luptele pentru Patrie, pentru plaiul natal, deoarece visul lor, aspirațiile lor s-au realizat - Azerbaidjanul a obținut independența ca stat.

Astăzi, aducând un omagiu memoriei șehizilor, eu jur că nimeni și niciodată nu va putea atenta la independența Azerbaidjanului, că noi nu vom fi niciodată vasalii unui sau altui stat. Independența statală a Azerbaidjanului va persista și se va dezvolta, necătând la greutăți, la presiunile exercitate asupra noastră. Azerbaidjanul independent și democratic, statul azer laic și de drept va deveni mărețul monument al șehizilor noștri.

Eu îmi exprim încă o dată recunoștința tuturor celor, care au pregătit această seară de doliu și tuturor celor, care au luat cuvântul. Dumnezeu să odihnească sufletele șehizilor.

Textul este tradus din rusă în limba română după ziarul "Azerbaykan", 20 ianuarie 2000.